Începem cu boala cea mai mare a vorbitorilor de limba română — utilizarea diacriticilor în texte (sau, mai corect ar fi lipsa acesteia). „Am pus mana pe fata”. Cum să pui diacriticile, luând în considerare că una din versiuni poate avea și urmări penale?
Diacriticile sunt un fenomen nu doar al limbii române, dar și al oricărei alte limbi care utilizează alfabetul latin. Ele trebuiesc fiindcă alfabetul latin satisface pe deplin doar necesitățile limbii latine și a celei italiene. În cazul celorlalte limbi există sunete care nicicum nu pot fi redate prin literele existente. Aici ne vin în ajutor sedila, umlautul, breve-ul, accentele, linia oblică sau alte semne diacritice.
Apropo, în prima versiune modernă de alfabetolatinizare a limbii române sedila se folosea nu doar pentru literele s și t, dar și pentru d și c, iar sunetul „î” era derivat nu numai din i și a, dar și din u, o și e (în dependență de cuvântul latin de la care provine). Aceasta din cauza că autorii au folosit principiul etimologic de redare a sunetelor (ca în cazul limbilor engleză și franceză). Pentru prima dată virgulile la ș și ț au apărut în 1904, brusc, pe neașteptate și fără vreo explicație.
În prezent, limba română are DOAR următoarele diacritice: ă, â, î, ș și ț. Celelalte tipuri de diacritice pot fi utilizare DOAR în cuvinte împrumutate din alte limbi care și-au păstrat ortografia sau în cadrul citatelor într-o altă limbă. În limba română la ziua de azi NU EXISTĂ literele ş sau ţ. Utilizarea lor în texte reprezintă o greșeală crasă. La fel, o greșeală de neiertat, cu bilet într-o direcție în iadul cu rectificări veșnice din partea clientului, este lipsa diacriticelor în text (fie că e vorba de site, pagină de facebook, text publicitar etc.). Limba română are diacritice și ele TREBUIE să fie utilizate în texte.